Concept novator emergent, lansat definitiv pe piața ideilor în urmă cu șapte ani (prin studiul fondator al lui Edoardo Celeste, Digital constitutionalism: a new systematic theorisation, publicat în „International Review of Law”, Computers & Technology, vol. 33, nr. 1, 2 January 2019), constituționalismul digital încearcă să aplice principiile constituționale (privind limitarea puterii, în favoarea și spre protejarea drepturilor fundamentale) în spațiul digital, dominat de mari actori privați și prin acțiunea tehnologiilor algoritmice. Într-adevăr, precum marile revoluții societal-civilizaționale anterioare, dar acum mai mult ca oricând grație transformărilor radicale, de ruptură pe care le implică și cea indusă de digital și noile tehnologii în general, în frunte cu inteligența artificială (IA), generează și una la nivelul dreptului, mergând până la o modificare de rol și schimbare de natură a sa. Propunându-și, în concret, să încadreze puterea marilor platforme digitale (GAFAM) și să reglementeze impactul inteligenței artificiale asupra libertăților fundamentale, transpunând valorile constituționale în arhitectura digitală, constituționalismul digital a generat un curent (mișcare) de idei tot mai viguros, pe măsura efortului de a adapta și de a dezvolta creator în noul context al dominației tehnologice, tradiționale repere juridice. Inaugurat în lumea anglo-saxonă, de common law, el își croiește drum și în spațiul francofon, prin intermediul unor lucrări de referință, precum volumul recent Le constitutionnalisme numérique, coordonat de François-Xavier Millet (Éditions Bruylant, Bruxelles, 2026). Iar lectura acestuia, sursă de inspirație și nu numai pentru rândurile de mai jos, prin ideile prezentate ne oferă pretextul de a ridica o atare problematică și în cadrul reflecției juridice românești. Fără pretenții de originalitate, ci mai ales din dorința de a trezi curiozitatea științifică și interesul de a lansa o nouă dezbatere juridică.
1. Constituționalismul digital: perspective generale. Fenomenul digital (în sens larg, incluzând internetul, rețelele sociale, platformele, inteligența artificială etc.) prin puternicul, rapidul și universalul său efect transformator asupra societății, pune în discuție statul modern în privința ansamblului funcțiilor sale, indiferent că e vorba de cea de a produce reguli edictate în numele interesului public, de gardian al securității și al ordinii publice pe teritoriul său ori, în sens general, cea de „institutor social”[1]. În același timp, în virtutea lui și mai ales prin avansurile majore ale IA statul e concurat tot mai evident de giganții digitalului, care asigură din ce în ce mai multe activități de interes general ce aparțineau altădată autorităților publice. Se poate constata astfel că întreprinderile digitale par a deține un potențial de putere egal – dacă nu poate superior – celui al statelor, pe punctul de a putea fi calificate „noii guvernanți”[2]. Mai întâi ele dețin o putere pe care le-o conferă tehnologia grație, în special, codării informatice (programării) și algoritmilor, dispun de imense capacități operaționale și tehnice și, în general, de un savoir-faire[3]. Apoi, se bucură de o putere economică pe care le-o atribuie piața în măsura în care un număr restrâns de întreprinderi sunt în situația de poziție dominantă, iar accesul la piața digitală este făcut dificil de efectele de rețea. Să mai notăm, în același context, că GAFAM ignoră frontierele teritoriale ale statelor optând pentru regimurile juridice cele mai favorabile, în special prin intermediul alegerii sediului social ori al implantării geografice a sucursalelor, punând astfel în concurență statele și diferitele modele de reglementare digitală. În fine, chiar dacă e dificil de a discerne o veritabilă putere politică (în sens de polis), e cert că giganții domeniului busculează atât modalitățile de expresie democratică, cât și frontierele ca atare ale comunității politice, care se retrage și crește odată cu sporirea comunității mondiale a utilizatorilor de internet.
Se apreciază că potențialul de putere al acestor întreprinderi multinaționale este cu atât mai marcat cu cât ele beneficiază de o concentrare a puterii în cadrul lor, având capacitatea de a-și defini propriile reguli și de a le asigura executarea. Își fixează propriile lor repere de organizare și funcționare (în special sub forma condițiilor generale de utilizare – CGU –), sancționează nerespectarea lor, fără posibilitatea de recurs în fața unui terț independent și imparțial ș.a.
Așa se face că așa-zisa „tranziție digitală” aduce astfel o schimbare geopolitică majoră, cu trecerea de la o societate întemeiată pe state, întruchipare a puterii politice, la una bazată pe un număr foarte restrâns de mari întreprinderi transnaționale, expresie a puterii economice și tehnologice și cu o influență politică considerabilă. În cadrul acestei societăți de „desintermediere” relațiile sociale se stabilesc în mod direct între utilizatorii de internet și întreprinderi, pe măsură ce impozanta umbră a statului se retrage tot mai mult. Puterea ca atare se transformă, la rându-i, deopotrivă în resorturi și configurație, din moment ce digitalul determină o deplasare a acesteia în cel puțin trei privințe: de la sfera publică spre cea privată, de la nivel național la cel regional și global (transnațional), de la politici spre economie și tehnologie.
Asemenea fenomene și transformări implică și serioase interogări asupra locului și rolului dreptului într-o asemenea ecuație a metamorfozării puterii[4]. La o primă vedere internetul e un fenomen privat, promovat de întreprinderi private și ai cărui destinatari sunt, în principal, persoane private. Digitalul nu ar avea deci vocația de a ne interesa decât în măsura și pe palierul dreptului privat. În acest sens, diferitele ramuri de drept privat sunt mobilizate, separat sau conjugat, spre a reglementa puterea GAFAM. În consecință, instrumentele privilegiate în reglementarea internetului aparțin dreptului contractelor, care guvernează relațiile întreprinderilor digitalului și utilizatori; dreptului consumatorului în scopul protejării utilizatorului-consumator de bunuri și servicii online; dreptului concurenței, chemat să evite ca giganții domeniului să abuzeze de puterea lor economico-tehnologică, chiar a perturba democrația; dreptului internațional privat, menit să determine regulile aplicabile și tribunalul competent să tranșeze litigiile apărute în acest cadru, adesea transnaționale etc. Răspunsul dreptului public nu pare a putea să meargă dincolo de adaptarea regulilor specifice statului – în accepțiunea sa organică – spre a permite utilizatorului să efectueze online demersurile administrative, altfel spus, de a transforma statul însuși în platformă digitală, în cadrul modernizării acțiunii publice[5].
În mod evident, în măsura în care dreptul public e „dreptul puterii”, el nu poate rămâne indiferent acesteia, mai ales dacă avem în vedere că puterea economică și tehnologică a giganților digitali se impune în mod asimetric și implică ea însăși o dimensiune politică. Din moment ce se găsește destabilizată în profunzimile sale prin triplul fenomen de transnaționalizare, de privatizare și de concentrare a puterii în detrimentul fundamentului și obiectului dreptului public modern care este statul, dreptul public e astfel obligat, sub sancțiunea dispariției, să ofere un răspuns structural la tranziția digitală. Unul care nu numai să descrie și să explice, ci și să încadreze și să orienteze din punct de vedere normativ puterea în contextul acestei noi societăți digitale. Rolul principal în acest sens revine în primul rând doctrinei, chemată să reflecteze, printr-o colaborare între publiciști și privatiști asupra relațiilor de putere ce se stabilesc, în mod triunghiular și potrivit mai multor combinații, între trei categorii de actori: giganții digitalului, utilizatorii internetului și puterea publică, fie că e vorba de state sau de organizații de integrare regională. Ea se găsește în special în fața obligației de a (re)gândi vechiul obiect (statul și viitorul său loc în societatea digitală) și noul obiect al dreptului public (noii guvernanți privați, ca substituți putativi ai statului în diferitele sale funcții) deopotrivă în relațiile lor reciproce și față de individ și colectiv.
Într-un atare context de perpetuă transformare a apărut recent un nou discurs doctrinal în literatura juridică denumit digital constitutionalism, preluat și în zona francofonă sub sintagma constitutionnalisme numérique. Așadar, la douăzeci de ani după primele dezbateri asupra constituționalizării mediului[6] și a celei europene[7] vine rândul digitalului să fie analizat și citit într-o asemenea perspectivă. Cu întrebarea prealabilă: în ce măsură ea poate constitui un răspuns adecvat al dreptului public în fața unei societăți globale, caracterizate printr-o reconfigurare a puterii sub impactul revoluției tehnologice? Și care, în orice caz, necesită un demers de definiție prin identificarea genurilor proxime și sublinierea distanțelor specifice.
2. Un nou stadiu al constituționalismului liberal global. Constituționalismul digital e considerat a marca un nou stadiu de evoluție a constituționalismului liberal global, în contextul celei de-a patra revoluții științifico-tehnologice și al impactului său civilizațional și cu care împărtășește numeroase trăsături.
Astfel, în primul rând, principalele lucrări consacrate subiectului insistă în mod constant asupra respectării axei centrale a constituționalismului liberal care e reprezentată de principiul separației puterilor și garanția drepturilor. Studiile pertinente referitoare la tema drepturilor și libertăților în context digital evocă tot mai frecvent aspecte privind identificarea și declinările specifice ale acestora, natura teoretică precum „vechi drepturi” actualizate ori noi drepturi, de generația a patra, modalități ale protecției lor prin apelul la judecător, exprimând o atare abordare liberal-globală a constituționalismului digital. O asemenea insistență în privința drepturilor și libertăților individuale e de înțeles, mai ales dacă avem în vedere ambiguitatea congenitală a internetului în acest sens. Pe de o parte, ca imens spațiu de comunicare și, într-un orizont mai larg, al libertății individuale, el multiplică în mod cert posibilitățile de exercitare a drepturilor. Se permite, în consecință, concretizarea a numeroase drepturi clasice, fie că e vorba de drepturi de prima generație (libertatea de întreprinderi în virtutea căreia prosperă și pe care o reclamă entitățile digitalului, dar și libertatea de expresie, libertatea reuniunilor ori cea de asociere, mai ales pentru utilizatori) ori de a doua generație (dreptul la cultură, dreptul la educație ori dreptul la sănătate). Tot așa, s-a favorizat apariția de noi drepturi proprii mizelor și specificităților digitalului, precum dreptul la protecția datelor personale, dreptul la uitare sau dreptul la rectificarea datelor. Pe de altă parte, utilizatorii internetului sunt expuși la tentative de fraudă, la criminalitate cibernetică, dezinformare, manipularea preferințelor individuale prin algoritmi, profilarea indivizilor via prelucrării datelor cu caracter personal. În alți termeni, libertățile individuale, precum și unele valori colective (de genul veracității și calității informației pentru alegeri individuale și colective clare, spiritul critic și rațiunea, libertatea de gândire, securitatea ș.a.) sunt amenințate nu numai de unii utilizatori ori de stat, ci și, de acum înainte, de întreprinderile digitalului[8].
În al doilea rând, susținătorii noului tip de constituționalism adoptă o definiție materială a normativității constituționale, conform căreia este constituțională orice regulă care vizează protecția drepturilor și libertăților individuale, indiferent de forma sa. Așadar, în măsura în care sunt vizate drepturi ale utilizatorilor de internet, reglementările aferente sunt „constituționale” fără a avea importanță faptul că sunt exprimate formal în diferite texte, fără să fi fost adoptate de chiar puterea constituantă. În fine, discursurile privind constituționalismul digital tind să neglijeze dimensiunea politică și în sensul mai larg colectiv al acesteia. Instrumentele democrației evidențiate în respectiva literatură trimit, mai degrabă, la elemente și la ipostaza sa procedurală, decât la una substanțială. Este vorba, înainte de toate, de transparență, responsabilitate, participare, tot atâtea concepte care au prosperat atât în managementul privat, cât și în cel al constituționalismului de „dincolo de stat”. Totuși, între cele două tipuri de constituționalism – cel liberal și, respectiv, cel digital – subzistă o serie de diferențe: în timp ce primul e indisociabil statului, inclusiv în versiunea sa globală, acesta nu mai e singurul orizont al celui de-al doilea, în măsura în care puterea, de care e vorba a fi limitată de acum înainte, e cea a giganților tehnologici. O atare perspectivă ne apare deci, înainte de toate, ca un răspuns la riscurile pentru drepturile și libertățile individuale pe care le prezintă Big Tech.
3. Asimilarea puterii private cu cea publică. Prin transpunerea giganților tehnologici în locul statului, discursul constituționalismului digital asimilează puterea publică cu puterea privată. O atare operațiune e explicată prin următorul silogism: constituționalismul liberal trimite la limitarea puterii contra amenințărilor pe care aceasta le prezintă pentru drepturile indivizilor; întreprinderile transnaționale ale noilor tehnologii dețin la rândul lor, o putere purtătoare de asemenea amenințări; constituționalismul liberal poate, mutatis mutandis, să fie mobilizat, inclusiv în accepțiunea sa globală, spre a limita puterea întreprinderilor digitalului ce ignoră frontierele statale. O atare analogie apare totuși problematică întrucât operează cu un amalgam simplificator între stat și giganții economici (tehnologici). Chestiunea limitării puterii lor nu ar putea totuși să se pună în aceiași termeni, din moment ce aceste două forme de puteri sunt distincte și diferă în mai multe privințe. Mai întâi, cea a marilor întreprinderi din sfera digitalului nu e o putere politică prin natura sa. E vorba de una tehnologică (codarea informatică, algoritmi, prelucrarea automatizată a datelor) și prin forma și obiectul său de o putere economică a pieței, motivată, înainte de toate, prin beneficii comerciale, și nu prin interesul public. Respectiva putere e cu atât mai puternică cu cât e manifestată pe un model particular de economie politică – ordoliberalism – în care lex digitalis rodește împreună cu lex mercatoria. Statul nu trebuie să intervină direct în economie, dar se impune să se limiteze la a crea condițiile favorabile afirmării liberei inițiative/întreprinderii permițând o alocare optimă a resurselor. În timp ce statele suferă o capitis diminutio, giganții sectorului în special câștigă de partea lor prerogative pe baza libertăților economice. Apoi, contrar a ceea ce s-ar putea citi uneori, puterea Big Tech nu e rezultatul încheierii unui „contract social” cu membrii societății. Spre diferență de puterea politică, inițiativa privată nu are a priori nici nevoie de a fi justificată și nici de a fi legitimată filosofic, printr-un ipotetic atare act, atâta timp cât fundamentul normativ al puterii actorilor privați rezidă în dreptul pozitiv, în primul rând din libertatea de întreprindere, așa cum e ea organizată de fiecare stat. Utilizatorii nu delegă prerogativele lor întreprinderilor, acestea din urmă nu-i reprezintă pe primii și nici vocația de a fi controlată de ei, nici a fortiori de popor în ansamblul său, ci numai de către acționari. În situația în care relațiile între utilizatori și întreprinderi sunt veritabile raporturi contractuale în sens juridic, problema unui contract social pur și simplu nu se mai pune. În fine, chestiunea controlului puterii private nu se mai ridică în aceiași termeni cu cea a limitării puterii publice. Desigur, caracterul transnațional al respectivelor întreprinderi le permite să-și aleagă regulile juridice statale cele mai favorabile, potrivit unor criterii precum sediul, sucursalele, al jurisdicțiilor ș.a. Cu toate acestea, atâta timp cât există reglementare statală externă entităților în cauză, capacitatea de a opta în privința regulilor care să li se aplice, nu echivalează cu a se sustrage aplicării dreptului, respectiv cel al contractelor, al consumatorului, proprietății intelectuale sau al concurenței. Acesta din urmă apare deosebit de important, într-o optică constituționalistă, în scopul limitării puterii aparținând Big Tech. Prin urmare, obiectul lor imediat e cel de a lupta împotriva abuzurilor susceptibile să derive din concentrarea puterii economice, iar regulile concurenței pot să protejeze democrația în sensul că permit să se evite o captură a puterii politice de către întreprinderile dominante[9].
Toate aceste diferențe esențiale indică faptul că e totuși problematic, din punct de vedere conceptual, să se transpună pur și simplu logica constituționalismului liberal în scopul de a limita puterea giganților noilor tehnologii. În cest context, reținându-se o concepție funcțională mai degrabă decât una organică a puterii, constituționalismul societal oferă o grilă de lectură deosebit de interesantă a diferitelor tipuri de raporturi de putere triunghiulare stabilite între diferiții actori ai societății digitale.
4. Posibile resurse ale constituționalismului societal. Permițând, deopotrivă, relativizarea distincției public/privat și a include diferitele tipuri de putere și de normativitate, discursul societal prezintă, totuși, defectul de a nu înțelege societatea digitală în toate mizele sale, în special cele colective[10]. Fără pretenția de a putea rezuma în numai câteva fraze o teorie critică a dreptului atât de complexă și originală, se cuvine început prin a preciza că ea are în comun cu constituționalismul liberal faptul de a fi una a puterii și a limitării sale. Prima se distinge totuși fundamental de secunda, în măsura în care nu e centrată pe stat. Departe de a asimila puterea privată cu cea publică, constituționalismul societal abordează chestiunea puterii nu sub unghi politic, ci sub cel mai larg al societății. E vorba de a ține cont – de asemenea într-o viziune normativă – de mai multe fenomene sociale legate de mondializare: emergența unei societăți globale dincolo de frontierele politice, de fragmentarea acesteia în mai multe subsisteme sociale, potrivit unei logici de diferențiere funcțională și non-teritorială, de autoorganizare dinamică – nu în mod necesar instituționalizată – a acestora din urmă, amenințările pe care ele le pot prezenta pentru drepturile și libertățile individuale. În această schemă, distincția liberală public/privat nu e pusă în discuție, e mai degrabă surmontată. O multiplicitate de subsisteme sociale autonome și independente, fiecare fiind marcat de un anumit tip de dominație, coexistă în cadrul respectivei societăți globale fragmentate, supuse unor numeroase moduri de raționalitate: economie, informatică, știință, tehnologie etc. Puterea publică nu mai are monopolul puterii în societate, ea nu mai e decât o expresie teritorială. El permite, totodată, înțelegerea unei mari varietăți de amenințări de natură sistemică, de imperative care nu mai provin din partea puterii politice ci sunt proprii fiecărui sistem social, precum „imperativul cunoașterii în știință, cel al inovării în cadrul tehnologiei, al informării în cadrul presei”.
Pe baza acestei concepții a puterii, constituționalismul societal propune o abordare originală, nepozitivistă a normativității în spiritul adagiului ubi societas ibi jus. Statul nefiind decât o sursă (izvor) de drept printre altele, aceasta derivă deopotrivă din sferele puterii organizate, fie ea publică sau privată, și din cele ale puterii spontane, dând naștere la normativități intersectate și interdependente. La rândul său, normativitatea „constituțională” trimite mai ales la regulile ce îndeplinesc obiectivul ultim de a fonda diferitele procese societale. Ea este rezultatul potențial al interacțiunii, coliziunii și întăririi reciproce dintre ordinile normative semiautonome care se cristalizează în diferite câmpuri sociale, cu principiile lor de legitimitate distincte și ireductibile. Grila de lectură societală a constituționalismului permite a se ține seama de mai multe aspecte ale raporturilor de putere în cadrul societății digitale, care apare ca o condensare a celei globale. Internetul e un sistem social cu subsistemele sale sociale, fie că e vorba de informație, date personale, știință, tehnologie ori de inovație. În perspectivă societală, natura în mod organic privată a puterii giganților digitali contează mai puțin decât intensitatea deteritorializată a puterii lor funcționale, în special pe plan economic și tehnologic. Condițiile generale de utilizare (CGU) reprezintă instrumente de autoconstituționalizare, fondând și limitând puterea platformelor, stabilesc cadre valorice și definesc întinderea drepturilor și îndatoririlor utilizatorilor.
5. Limitele perspectivei societale a constituționalismului digital. În pofida unei indiscutabile luări în considerare a mutațiilor puterii într-un context de globalizare și de privatizare, constituționalismul societal nu se situează la antipodul celui clasic, acum liberal-global. Cele două constituționalisme par a împărtăși obiectivul de a proteja individul contra abuzurilor puterii, fie că acestea provin din partea puterii publice ori a societății înseși, organizate ori nu. Interesându-se în principal de protecția drepturilor și libertăților individuale împotriva dominației în cadrul subsistemelor sociale, lectura societală a constituționalismului digital pare a actualiza astfel constituționalismul liberal-global, în lumina empirică a transformărilor lumii și a noilor sedii ale puterii. Juristul va vedea în această teorie, înainte de toate sociologică, în cel mai bun caz una abstractă cu implicații juridice incerte, iar în cel mai rău caz o abordare exotică în care se vede dreptul (constituțional) peste tot, nu numai în soft law, exprimat în numeroase carte de drepturi digitale, dar și în simple contracte de drept privat, potrivit procedurilor acestuia, de actori privați. Cea mai mare parte a juriștilor așteaptă de la aceste reguli, și în aplicarea lor, claritate, previzibilitate, securitate. Aceste valori, pe care le putem considera inerente statului de drept – ori, mai degrabă, în cadrul societății digitale, preeminenței dreptului – nu sunt garantate în practică în contextul constituționalismului societal. La fel precum în constituționalismul liberal-global, dar într-un mod încă și mai acut, se pune problema identificării regulilor „constituționale” și în absența unei ierarhii a normelor clară, a rezolvării conflictelor de norme în caz de contradicții între regulile rezultate din diferitele subsisteme sociale. Incertitudinea juridică care planează în unele privințe, nu favorizează intervenția și mai ales una eficientă din partea judecătorului[11].
În fine, scepticismul juristului specializat în drept public ar putea însă fi și mai mare în absența, în această teorie, a fundamentelor dreptului constituțional fără putere constituantă, fără popor sau cetățean. Având vocația de a se autoorganiza prin sectoare funcționale și de a asigura protecția drepturilor și libertăților individuale prin constituționalismul societal, societatea se vrea și apolitică. Dincolo de această problemă care tinde să satureze discursurile constituționalismului digital, se ridică, în același timp, chestiunea îndeplinirii în societatea digitală a obiectivelor de interes public altădată urmărite de stat. O lectură publicistă include toate respectivele interese pe care le manifestă actorii în prezență, ceea ce presupune o lectură a temei și din această perspectivă.
6. O lectură „publicistă” și problema inegalităților accesului la internet. Problema fracturii digitale arată nevoia unei lecturi publiciste a constituționalismului digital, deopotrivă sub unghiul accesului egal la internet în vederea unei societăți digitale incluzive și cel al rolului pe care puterea publică ar trebui să-l asigure astăzi.
Așadar, de această dată nu e vorba nici de chestiunea libertăților individuale și nici de cea a amenințărilor pe care le-ar reprezenta pentru acestea acțiunea autorităților publice ori a întreprinderilor digitale. Dimpotrivă, s-ar putea avea în vedere eventuale carențe în activitatea lor, în ultimă instanță dreptul fiecărui individ de a beneficia de numeroasele oportunități oferite de internet și, în corelare cu el, obligațiile ce revin puterii publice ori giganților tech de a asigura solidaritatea interindividuală, coeziunea și justiția socială, garantând fiecăruia să aibă un acces sigur, rapid și puțin costisitor la atari tehnologii. Problematica accesului egal la internet – conceptual diferită de cea a liberului acces – trimite, deci, în același timp, pe de o parte, la mai multe obiective de interes public, garante ale egalității de oportunități între indivizi, indiferent de condițiile lor sociale și, pe de alta, la actorii chemați să realizeze aceste obiective. În mod paradoxal, acolo unde așteptăm astăzi intervenția autorității publice, vor fi „noii guvernanți”, care îndeplinesc, în mod spontan, funcții publice în cadrul activității lor private. Ca atare, în scopul de a garanta că fiecare poate avea un acces egal la internet, spațiul mondial trebuie să fie înțesat cu infrastructuri pertinente. În perspectiva ordoliberală contemporană, în care statul regulator e ținut să fie și unul strateg, puterea publică ar trebui să fie și proprietarul facilităților esențiale, având în vedere în special dimensiunea lor geostrategică și necesitatea de a asigura că teritoriile, chiar și cele mai izolate, să fie deservite. Or, infrastructurile de internet garante ale colectivității sunt arareori proprietatea statelor. În condițiile în care, de exemplu, stabilirea de cabluri submarine și a sateliților pe orbită joasă e foarte costisitoare, giganții tehnologici își asumă sarcina respectivă și devin proprietarii lor. În acest fel, întreprinderile digitale îndeplinesc în prezent funcții sociale care nu sunt departe de un minimum de serviciu public tradițional[12].
Într-adevăr, exemplul fracturii digitale joacă rolul unui dublu revelator. Mai întâi, el ne arată încă o dată că metafora noilor „guvernanți” e o realitate politică și juridică, din moment ce întreprinderile digitalului dau din ce în ce mai mult corp interesului general, în mod spontan și în afara oricărui control public, în numele interesului lor particular (căutarea profitului), reflectând astfel emergența unei birocrații private. Apoi, ni se confirmă faptul că o lectură publicistă a constituționalismului digital nu se dorește a fi una statală, dat fiind că funcțiile respective sunt îndeplinite de întreprinderi private în pofida urmăririi profitului care le motivează a priori. O atare perspectivă reclamă o reflecție din partea administrativiștilor asupra oportunității redefinirii noțiunii juridice de serviciu public ori, cel puțin, a așteptării din partea statului să exercite un drept de control asupra acestor activități în scopul de a asigura a minima că se respectă, în acest context, respectarea principiilor de continuitate, mutabilitate și de egalitate.
7. Ce rol pentru puterea publică în societatea digitală? Dacă lectura liberal-globală a constituționalismului digital vizează să limiteze deopotrivă intensitatea și întinderea puterii statului, cea societală combinată cu modelul economic ortoliberal (constituția economică precum una societală) merge mai departe: statul se găsește literalmente redus la cel mai simplu aparat tehnic. E vorba, într-un demers depolitizat de neutralitate, de a pune la dispoziție aparatul său birocratic și judiciar în serviciul drepturilor individuale. Văzut în mod tradițional ca o amenințare majoră la adresa drepturilor subiective, statul devine astfel principalul garant al acestora. Instrumentul juridic decisiv îl reprezintă, în acest sens, recunoașterea efectului orizontal al drepturilor de către judecător, plasat astfel nu numai în serviciul constituțiilor statale, ci și în cel al „constituțiilor sociale”. O atare problemă apare deosebit de importantă în contextul drepturilor digitale, având în vedere aspectul puterii private aferent. Apare ca potrivit astfel să se invoce drepturile și libertățile nu numai contra puterii publice, ci și a noilor guvernanți, atunci când ei exercită funcții publice. A admite orizontalitatea înseamnă a recunoaște, mai întâi, că giganții tech sunt debitori de drepturi față de utilizatori. Ea implică, în mod paradoxal, de asemenea, verticalitatea, ceea ce presupune apoi a acorda autorităților publice rolul de a reglementa, în sensul exprimării drepturilor și libertăților în legislație. Desigur, o largă recunoaștere a efectului orizontal ar conduce în mod mecanic la valorificarea, întotdeauna, mai mult a drepturilor și libertăților individuale în cadrul societății digitale, în detrimentul drepturilor și intereselor colective, mai dificil de aplicat în practică. Nu e astfel de mirare că opozabilitatea unui drept-creanță de acces egal la internet nu a fost recunoscută decât arareori până acum, a fortiori față de întreprinderile private care asigură deja în mod spontan stabilirea de infrastructuri digitale[13]. În orice caz, această recunoaștere are meritul de a readuce puterea publică în centrul problemei; dacă acesta e împins să acționeze în sensul protecției drepturilor, nimic nu-i interzice să meargă mai departe spre a-și relua competențele de altă dată, de a impune pe teritoriul său echilibrul de dorit între valori, drepturile individuale și interesele colective. Intervenția normativă a acțiunii publice apare cu atât mai imperioasă într-o perspectivă democratică (în sens substanțial și nu procedural) pentru a asigura congruența reperelor valorice între un teritoriu și o comunitate politică dată. Ca atare, cu autoreglementarea privată, fiecare întreprindere va înscrie în CGU propria sa viziune asupra comunității utilizatorilor ei. De exemplu, ea poate opta tot așa de bine pentru o libertate de expresie absolută, fără opreliști, cât și pentru punerea sa în echilibru cu exigențele, cum ar fi cele ale respectării demnității altuia, nediscriminării ori veracității informației. Întreprinderile digitalului decid astfel, conform al lor business model, natura și cuantumul valorilor ori obiectivelor de interes public pe care hotărăsc în mod liber să le urmărească. În același timp însă, autoreglementarea „pură” a giganților tech ridică o problemă de legitimitate democratică, cu atât mai mult cu cât CGU nu sunt negociate. E astfel important ca autoritățile responsabile în fața cetățenilor să se implice în societatea digitală, decizând ele însele echilibrele între drepturile individuale și interesele colective. Adoptând Regulamentul general privind protecția datelor (2016), pe cel privind serviciile digitale (DSA, 2022) ori AI Act (2024), Uniunea Europeană și-a manifestat opțiunea pentru un anumit echilibru, fasonând, așadar, un model european de reglementare digitală, într-o optică asumată de autonomie (suveranitate).
O atare abordare a democrației, în cadrul căreia puterea publică apare ca inconturnabilă, nu este în mod evident exclusivă și nu exclude, prin extensie, nici alte lecturi publiciste ale constituționalismului digital. În special se impune a îmbogăți reflecția asupra luării în considerare a intereselor publice, incluzând forme mai puțin clasice de participare și de control democratic, care ar putea fi specifice societății digitale. Fără îndoială, nici acest ultim, în timp, tip de constituțional nu poate trece peste analiza locului individului în respectiva societate.
Discursul liberal și la fel cel societal pleacă de la ipoteza – contemporană emergenței statului de drept – a raționalității individuale, a subiectului de drept liber și autonom. Ea e profund afectată astăzi de algoritmi care, nu numai că manipulează preferințele individuale, dar fac uneori caduc raționamentul juridic. Din momentul în care individul autonom și rațional pare a ceda locul său utilizatorului – consumator-influencer-creator de conținuturi –, reflecția asupra constituționalismului digital, încă în construcție, va trebui să includă, în mod necesar, dincolo de economie și de politic, problematica efectelor puterii tehnologice a giganților tehnologici asupra identității individuale.
O concluzie cu valoare de îndemn intelectual și de orientare preocupațională, inclusiv pentru doctrina românească, pentru care rândurile de față se doresc a fi o modestă introducere la un nou domeniu de reflecții juridice.
8. Posibile concluzii. Într-un fel de concluzii provizorii, se cuvine reținut mai întâi că, pe cât de seducător, conceptul de constituționalism digital (lato sensu), aflat în plină construire, cunoaște, deocamdată, mai multe accepțiuni doctrinale. Dintr-un anumit punct de vedere se subliniază incidența pluralității actorilor (guvernanți, întreprinderi, organizații ale societății civile etc.) care pot fi văzuți precum o comunitate virtuală ori o societate în rețea.
Un altul preferă să enunțe noile texte cu valoare (așa-zis) constituțională, într-un context digital, în particular diversele carte proclamate în materie. În fine, într-o perspectivă clasică de drept public, noul curent teoretic cu aspirații de viitoare practici specifice e pus în orizontul evoluțiilor istorice ale fenomenului democratic, cu variante precum cea liberal globală și cea societală și prin surprinderea posibilelor sale dimensiuni definitorii. Spre a federa diferitele abordări e posibil a sistematiza cadrul teoretic ce înconjoară noul concept și a admite că, în orice caz, constituționalismul digital tinde să devină „ideologia care adaptează valorile constituționalismului contemporan la societatea digitală”. El nu vizează să identifice și să adune ansamblul răspunsurilor normative aduse în fața provocărilor noilor tehnologii (dreptul substanțial rezultat din reglementările europene), ci, mai degrabă, a întruchipa ansamblul principiilor și valorilor care le justifică și le impun (drept constituțional, drepturi și libertăți). Nu e vorba, prin urmare, de a revoluționa pilonii constituționalismului, ci de a înțelege și de a explica cum se cuvine interpretat dreptul constituțional în societatea algoritmică. El trebuie să țină seama de noile raporturi de putere orizontale foarte asimetrice și să întărească protecția drepturilor fundamentale. Dintr-o atare perspectivă, constituționalismul digital nu face decât să integreze principiile și valorile tradiționale în sensul și pentru a răspunde mizelor activităților digitale. Printre acestea, respectarea drepturilor fundamentale, elementul central al constituționalismului liberal, rămâne reperul decisiv, în jurul căruia se cristalizează rezonanțele fenomenului în această nouă etapă de afirmare a sa. Totuși, la acest moment e de observat că, dacă drepturile fundamentale erau citate în primele texte aplicabile domeniului, apărarea lor corespunzătoare nu a ajuns apoi o prioritate exprimată juridic. E vorba, mai degrabă, de a se încuraja dezvoltarea comerțului electronic și libera circulație a datelor personale între statele membre. În contrast, AI Act pare a afișa o preocupare sporită în acest sens și a promova astfel o dimensiune proprie a constituționalismului digital, obiectul său vizând și „un nivel ridicat de protecție a sănătății, a siguranței și a drepturilor fundamentale consacrate în cartă…” (art. 1).
Sunt orizonturi noi de reflecție pe care încercăm să le deschidem și să le stimulăm urmarea prin aceste rânduri, cu dorința de a ne implica în dialogul internațional de idei și a contribui, pe cât posibil, la îmbogățirea sa.
[1] F.-X. Millet, Le constitutionnalisme numérique: (dé)construction d’un discours sur le pouvoir des nouveaux gouverneurs, în: F.-X. Millet (dir.), Le constitutionnalisme numérique, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2026, p. 12.
[2] Sintagma aparține lui K. Klonik, în lucrarea The new governors: The people, rules and processes governing online speech, Harvard Law Review, vol. 131, nr. 6, 2018, p. 1598-1670.
[3] V. Gautrais, Souveraineté numérique et dépendance des États aux technologies, în: B. Bertrand, G. Le Floch (dir.), „La souveraineté numérique, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2024, p. 107.
[4] H.-W. Micklitz (dir.), Constitutional Challenges in the Algorithmic Society, Cambridge, CUP, 2021.
[5] A se vedea P. Türk, L’État plateforme numérique, „Revue du droit public” nr. 5/2020, p. 1189-1212; L. Cluzel-Métayer, A. Sée (dir.), Éléments de droit public du numérique, Ed. L’Harmattan, Paris, 2023.
[6] J.R. May, E. Daly, Global Environmental Constitutionalism, Cambridge University Press, 2014.
[7] C. de Aranjo, Sur le constitutionnalisme européen, „Revue du droit public”, 2006/6 Novembre, p. 1545-1568.
[8] A se vedea O. Pollicino, Judicial Protection of Fundamental Rights on the Internet. A Road Towards Digital Constitutionalism?, Oxford, Hart, 2021; P. Türk (dir.), Les droits et libertés numériques. Nouvelle catégorie ou nouvelle génération de droits fondamentaux, Coll. Droit et société, LGDJ, Paris, 2025.
[9] G. de Gregorio, Digital Constitutionalism in Europe. Reframing Rights and Powers in the Algorithmic Society, Cambridge, CUP, 2022, p. 119.
[10] A se vedea D. Sciulli, Corporate Power in Civil Society: An Application of Societal Constitutionalism, New York University Press, 2001; A. Golia Jr., Critique of digital constitutionalism: deconstruction and reconstruction from a societal perspective, Global Constitutionalism, vol. 13, no. 3, 2024, p. 488-519.
[11] F. De Abreu Duarte, G. De Gregorio, A. Golia, Perspectives on digital constitutionalism, în: B. Brozek (dir.), „Research Handbook on Law and Technology”, Elgar Publishing, 2023, p. 323.
[12] A. Peacock, Human Rights and the Digital Divide, Routledge, 2019, p. 192.
[13] S. Bortzmeyer, F. Musiani, Géopolitique des infrastructures Internet, entre matériel et logiciel, în: B. Bertrand, G. Le Floch (dir.), „La souveraineté numérique”, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2024, p. 56.
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Director emerit al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române
Președintele Universității Ecologice din București